100 de zile de interimat şi lecţiile unei crize [ANALIZĂ]
Analistul politic Cristian Hriţuc a publicat un nou text, pe Substack, intitulat "100 de zile de interimat şi lecţiile unei crize", în care punctează o serie de momente-cheie şi implicaţiile lor politice.
ANALIZA lui Cristian Hriţuc
Au trecut 100 de zile de când ne aflăm într-o criză politică, cu un guvern demis, care are doar dreptul de a administra treburile curente. Tot ce s-a întâmplat în acest interval poate fi analizat şi întors pe toate feţele de către actorii politici şi poate fi trecut la capitolul „lecţii învăţate”, pentru că ne-am aflat într-o situaţie inedită. Mai exact, am avut un episod politic nou pentru România.
De ce este nou? Pentru ca niciodată nu am mai avut o situaţie în care un guvern să rămână atât de mult timp în interimat şi pentru că nu am mai avut două forţe politice, PSD şi AUR, care să îşi dea mâna, să scrie împreună o moţiune de cenzură, să înlăture Guvernul, dar să nu aibă nicio soluţie pentru perioada de după moţiune.
În istoria politică a României am mai avut Guvernul Boc, care, după demitere, a rămas interimar timp de 70 de zile, dar atunci aveau loc alegeri prezidenţiale, iar situaţia era diferită. Toţi actorii politici aşteptau rezultatul alegerilor.
Reperele importante ale acestei crize sunt următoarele:
- perioada anterioară moţiunii – adoptarea bugetului;
- momentul moţiunii;
- desemnarea lui Tomac;
- desemnarea lui Vestea;
- momentul Siegfried Mureşan;
- sesiunile extraordinare pentru adoptarea ultimelor jaloane din PNRR.
Voi face câteva scurte consideraţii despre fiecare moment şi voi încerca să fiu cât mai succint, pentru că avem nevoie de această trecere în revistă pentru a înţelege mai bine profunzimea crizei.
Perioada anterioară moţiunii – adoptarea bugetului
Atunci s-au ascuţit cuţitele. PSD a dat semnalul că va ieşi din Coaliţie şi i-a făcut „curte” AUR pentru modificarea bugetului. A fost primul moment în care s-a văzut foarte clar că PSD se pregătea să rupă înţelegerile.
Reacţia PNL a fost una de avertizare. În acea perioadă a apărut primul comunicat prin care liberalii avertizau că, în cazul în care PSD va alege să dărâme Guvernul, PNL nu va mai sta la aceeaşi masă cu partidul lui Grindeanu.
Perioada moţiunii
A devenit clar pentru toată lumea că se apropia momentul în care Guvernul Bolojan urma sa cadă. PNL a mai transmis câteva avertismente, precizând că nu va reface Coaliţia în cazul în care aceasta se va rupe.
În această perioadă, preşedintele Nicuşor Dan a preferat să gireze tacit moţiunea. Nu a transmis niciun avertisment că moţiunea ar putea provoca o criză gravă şi nu a încercat în niciun fel să împiedice acest demers.
Mult mai târziu, s-a văzut că preşedintele agrease planul PSD şi al puciştilor din PNL. Se dorea un plan de tip „blitzkrieg”: înlăturarea lui Bolojan şi refacerea Coaliţiei într-un format mai restrâns, fără USR.
Momentul Tomac
Deşi, la acel moment, părea un episod serios, acum, după trecerea timpului, Guvernul Tomac pare să fi fost doar un „guvern-momeală”, menit să ofere un „alibi” pentru desemnarea ulterioară a lui Vestea.
Există două informaţii din culise şi două fapte care, cel puţin pentru mine, întăresc ideea că Tomac trebuia să propună un guvern care să nu treacă, pentru a face loc nominalizării lui Vestea.
Prima informaţie din culise: câţiva dintre miniştrii nominalizaţi au aflat de la televizor. Nu se discutase cu ei şi s-au trezit că numele lor erau vehiculate în spaţiul public. Vorbim despre oameni profesionişti, cu o imagine bună, care nici măcar nu fuseseră întrebaţi dacă îşi doreau sau nu să facă parte din Guvern. În aceste condiţii, putem spune că demersul era unul total neserios.
A doua informaţie din culise: Tomac s-a dus la sediul unuia dintre partidele fostei Coaliţii şi a prezentat o listă cu posturile alocate, spunând că celelalte portofolii fuseseră deja distribuite. Din nou, un demers care arată un singur lucru: nu era vorba despre o negociere serioasă. Nu poţi începe o negociere în acest fel. Pare mai degrabă un demers făcut pentru a-i oferi celuilalt pretextul de a te refuza.
Avem şi două fapte. Primul este alocarea unor portofolii unor persoane apropiate de PSD, în condiţiile în care se vorbea despre un „guvern tehnic”. Acest lucru îi oferea PNL un pretext puternic pentru a refuza învestirea Guvernului. Al doilea este modul în care s-au produs retragerea intempestivă a lui Tomac şi desemnarea imediată a lui Vestea.
Momentul Vestea
A fost momentul în care „măştile au căzut”. A fost momentul în care chiar şi cei mai „orbi nicuşorişti” au putut vedea că preşedintele făcea parte dintr-un plan construit împreună cu PSD şi cu puciştii din PNL.
Planul Vestea a eşuat lamentabil. AUR şi-a fructificat poziţia de „kingmaker”. S-au întâmplat multe lucruri în culise, dar ceea ce ne interesează acum este rezultatul final: PSD şi puciştii au ajuns bătaia de joc a unui partid condus de un lider de galerie.
Criza politică a intrat într-o nouă etapă, iar blocajul s-a prelungit.
Momentul Siegfried Mureşan
Momentul Siegfried Mureşan trebuie privit prin prisma faptului că PNL a decis să abandoneze discursul „aţi dărâmat Guvernul, este treaba voastră să puneţi ceva în loc” şi să iasă din poziţia pasivă a cetăţii asediate, care se apără atât de forţele din exterior, cât şi de trădătorii din interior.
Nominalizarea lui Siegfried Mureşan şi anunţul făcut de PNL, USR şi UDMR reprezintă o contraofertă la varianta „premier Grindeanu” şi, în acelaşi timp, o soluţie oferită preşedintelui Nicuşor Dan.
Sesiunea extraordinară pentru adoptarea ultimelor jaloane din PNRR
Am putut vedea cum PSD joacă exclusiv politic şi nu mai ţine cont de înţelegerile asumate. Promisiunile făcute de Grindeanu în timpul negocierilor de la Cotroceni nu au fost respectate şi tocmai de aceea nu avem un acord asupra Legii salarizării unitare.
Mai mult, am asistat la o înţelegere între AUR şi PSD privind „amendamentul Mirabelă”, depus la legea ANI.
Acum ne aflăm în momentul în care apar „ştiri pe surse” de la Cotroceni potrivit cărora preşedintele ar fi supărat pe PSD şi ar fi întrerupt negocierile cu reprezentanţii acestui partid.
Faptul că PSD nu vrea să renunţe la poziţia sa privind Legea salarizării unitare era oarecum de aşteptat. Am spus că aşa se va întâmpla încă de la apariţia subiectului, pentru ca PSD a ajuns prea jos în sondaje pentru a-şi mai permite să susţină reforme care vin la pachet cu nemulţumiri în rândul anumitor categorii sociale.
Acum însă, după ce am văzut ce s-a întâmplat în această perioadă, cred că putem afirma că nici Guvernul Tomac, nici Guvernul Vestea nu ar fi reuşit să facă măcar atât cât a făcut Guvernul Bolojan.
Nici Tomac, nici Vestea nu ar fi putut face mai mult în privinţa jaloanelor din PNRR, din două motive. În primul rând, nu aveau priceperea necesară şi le-ar fi trebuit timp pentru a înţelege dosarele. În al doilea rând, ar fi avut o „lesă” politică mult mai scurtă. Nu ar fi putut ieşi de sub controlul PSD nici măcar atât cât a reuşit Bolojan, în spaţiul limitat de manevră pe care l-a avut.
Cum s-ar fi comportat Vestea sau Tomac în faţa atâtor crize suprapuse şi a unui PSD care nu mai are nicio legătură cu responsabilitatea şi urmăreşte doar câştigurile politice obţinute prin populism?
Ar mai fi putut fi păstrat ratingul de ţară sau am fi fost retrogradaţi? Dacă vreunul dintre cei doi ar fi fost forţat de PSD să dea drumul „ţopăielii fiscale”, probabil că România ar fi fost depunctată.
Am ajuns la 100 de zile cu un guvern interimar care trebuie să gestioneze numeroase crize şi care este blocat de PSD prin toate instrumentele posibile. Cineva va trebui să înveţe lecţiile acestor 100 de zile.
O criză politică se poate prelungi. Nu dărâmi ceva care funcţionează prost, dar care, totuşi, funcţionează, fără să ai pregătită o alternativă.
Soluţiile de tip „Vestea” sau de tip „guvern PSD deghizat în guvern tehnic” nu sunt soluţii guvernamentale reale, mai ales atunci când te afli pe ultima sută de metri în privinţa implementării unui program de anvergura PNRR.
PSD se ţine de cuvânt doar atât timp cât îi convine. Când nu îi mai convine, îţi răstoarnă masa în cap.
Când ai transformat AUR în „kingmaker”, trebuie să fii sigur că acest partid nu va juca aşa cum i se cântă.
Dacă ne uităm la consecvenţa şi inconsecvenţa partidelor din această perioadă, mai există o lecţie importantă pe care preşedintele ar trebui să o înveţe: pe cine se poate baza şi pe cine nu. Iar acest lucru va conta enorm în eventualitatea unei suspendări.
O suspendare se poate încheia fie cu demiterea, fie cu revenirea în funcţie. Rezultatul depinde însă de electoratul tău, de partidele pe care le ai drept partenere şi de propriul tău joc politic.
Încă mai există o fereastră mică, foarte mică, de oportunitate pentru un plan în trei etape: recunoaşterea greşelilor şi împăcarea cu electoratul pierdut; schimbarea modului de exercitare a mandatului, prin trecerea de la inacţiune la acţiune; reevaluarea partenerilor şi refacerea punţilor.
