A trăi pentru plăcere sau a da un sens vieţii? Ce dezvăluie ştiinţa despre corpul nostru
alte articole
Ce înseamnă o viaţă bine trăită?
Această întrebare se pune de mii de ani, iar răspunsurile sunt diferite. În Atena antică, aceşti doi filosofi - Epicur şi Aristotel -au abordat această întrebare în moduri radical diferite.
Unul dintre ei a spus că o viaţă bună este o viaţă în care te simţi bine. Celălalt a spus că o viaţă bună este o viaţă bună, indiferent dacă te simţi bine sau nu.
În ultimele decenii, graţie progreselor ştiinţei, am început să căutăm răspunsul în corpul uman – în sânge, în creierul care îmbătrâneşte şi în longevitate.
Şi se pare că corpul nostru are o idee foarte clară referitor la care dintre aceste două vieţi ar trebui trăită.
Căutarea plăcerii
În jurul anului 300 î.Hr., filosoful Epicur şi-a propus să definească ce anume înseamnă o viaţă împlinită.
A pornit de la o observaţie simplă. El privea creaturile nou-născute — pe care le numea „fiinţe necorupte” — cum se îndreptau instinctiv spre ceea ce le făcea plăcere şi se îndepărtau de ceea ce le provoca durere.
Etica epicuriană susţine, aşadar, că natura oferă fiecărei fiinţe vii aceeaşi instrucţiune înnăscută: caută plăcerea şi evită durerea.
În limbajul nostru modern, asociem uneori plăcerea cu vinovăţia. Pentru Epicur, dimpotrivă, plăcerea era, aşa cum scria el, „începutul şi sfârşitul unei vieţi fericite”.
El nu concepea plăcerea (hēdonē) ca o succesiune de excese, de ospăţuri, de vin sau de petreceri. Potrivit acestuia, cea mai înaltă formă a plăcerii constă tocmai în a nu mai simţi nicio senzaţie neplăcută: o stare în care nimic nu provoacă suferinţă trupului şi nimic nu tulbură mintea – absenţa durerii fizice şi a chinului sufletului.
Potrivit lui Epicur, această stare de pace nu se obţine acumulând mai mult, ci având nevoie de mai puţin. El îi învăţa pe discipolii săi să-şi împartă dorinţele în trei categorii:
- Dorinţele naturale şi necesare, precum hrana, un acoperiş deasupra capului şi siguranţa.
- Dorinţele naturale, dar neesenţiale, precum mâncarea rafinată şi luxoasă.
- Dorinţele deşarte, precum gloria, puterea şi bogăţia fără limite. Potrivit lui Epicur, această ultimă categorie nu are limite: nu poate fi niciodată satisfăcută şi, dacă o urmăreşti, te va lăsa nesatisfăcut toată viaţa.
El propunea astfel o abordare hedonistă: o viaţă reuşită se bazează pe plăceri simple.
Antiteza plăcerii
Filozoful şi eruditul grec Aristotel credea că toţi oamenii urmăresc, în ultimă instanţă, fericirea.
Să facem un mic experiment mental. Dacă cineva te întreabă: „Ce vrei?”, ai putea răspunde: bani. Apoi, acea persoană te întreabă: „De ce vrei bani? ”, iar dumneavoastră aţi răspunde: „Ca să cumpăr un bilet de avion”. Atunci ea vă întreabă: „De ce?”
Răspundeţi: „Ca să călătoresc. Ca să ajung în locul meu preferat de vacanţă. Ca să mă distrez şi să admir peisajele.” „Şi de ce doriţi să faceţi toate acestea?”, vă întreabă ea.
În cele din urmă, răspunsul este întotdeauna acelaşi: pentru a fi fericit.
Vrem bani pentru ceea ce ne permit să cumpărăm şi sănătate pentru ceea ce ne permite să facem.
Dar, potrivit lui Aristotel, fericirea nu este un mijloc de a atinge un scop: ea este scopul în sine — scopul final şi de sine stătător.
Aristotel a explicat mai departe de unde provine această formă supremă de fericire.
Putea fericirea să provină din plăcere, din onoruri sau din bogăţie? Plăcerea simţurilor nu poate constitui sursa supremă a fericirii, considera el, deoarece o viaţă petrecută în goana după plăcere este o viaţă potrivită pentru vitele care pasc – pentru că vei urmări mereu o ţintă în mişcare, fericirea nu poate fi niciodată atinsă.
Problema cu onoarea este că se bazează pe opiniile altora, iar opiniile se pot schimba peste noapte. De altfel, miliarde de oameni din întreaga lume v-ar putea judeca după criterii de onoare diferite.
Cât despre bogăţie, ea vine şi pleacă; este imprevizibilă şi, mai ales, nu este decât un mijloc pentru atinge un scop. Amintiţi-vă: de ce doriţi aceşti bani? Adevărata fericire trebuie să fie ceva ce ne dorim pentru sine.
Aristotel a înţeles atunci că trebuia să facă un pas înapoi şi să pună o întrebare mai profundă: Care este scopul fiinţei umane?
Ideea lui era că pentru a duce o viaţă bună, o persoană trebuie să îndeplinească corect ceea ce i-a fost destinat – la fel cum un cuţit bun este cel care taie bine, deoarece aceasta este funcţia lui, iar un flautist bun este cel care cântă la instrumentul său cu talent.
Care este singurul lucru pe care fiinţele umane îl fac şi pe care nimic altceva nu-l poate face?
Nu poate fi doar faptul de a fi în viaţă, deoarece şi plantele trăiesc. Nu poate fi percepţia şi mişcarea, deoarece şi animalele le au.
Deci, care este singurul lucru care îi deosebeşte pe oameni? Este mintea.
Puterea de a raţiona, de a alege, de a acţiona în mod intenţionat — adică de a face ceea ce trebuie, în modul corect, la momentul potrivit.
Puterea noastră de a raţiona, de a alege, de a acţiona în mod intenţionat — această capacitate raţională a sufletului — este ceea ce ne face umani. Aristotel a numit această formă de fericire „eudaimonia”, adică scopul suprem al vieţii.
Eudaimonia înseamnă a face lucrurile în conformitate cu virtutea, spunea el. În limba greacă, virtutea include calităţi morale precum curajul, onestitatea, generozitatea, dreptatea şi stăpânirea de sine. Virtutile trebuie puse în practică în mod activ – şi nu numai predicate sau ridicate la rangul de idealuri.
Virtuţile, lucrurile care fac o viaţă bună, ţin aproape în totalitate de modul în care te comporti faţă de ceilalţi. Când faci bine cu sinceritate, de dragul binelui în sine, binele se întoarce la tine. Dacă o faci ca pe un mod de a te ajuta pe tine însuţi, efectul se estompează.
El concluzionează că fericirea supremă izvorăşte din exercitarea virtuţilor.
Ideea esenţială este că virtutea este un obicei care se formează prin acţiune. Ea nu este nici înnăscută, nici legată de starea de spirit a momentului. „Devenim drepţi prin săvârşirea de fapte drepte şi curajoşi prin săvârşirea de fapte curajoase”, scria Aristotel.
Oamenii sunt fiinţe sociale. O viaţă bună se trăieşte alături de ceilalţi, nu singur, spunea Aristotel. Aşadar, aproape toate virtuţile sunt legate de modul în care îi tratăm pe ceilalţi.
Plăcerea îşi păstrează un loc în viziunea lui Aristotel despre viaţa bună. Aristotel îi atribuie pur şi simplu un alt rol. O persoană virtuoasă ajunge să simtă plăcere în a face ceea ce este drept: plăcerea urmează atunci virtutea ca umbra sa. Este răsplata pentru o viaţă bine trăită, nu scopul acesteia.
Acest lucru ne conduce la al doilea răspuns la întrebarea ce este o viaţă bună: fericirea nu înseamnă a te simţi bine, ci a fi bun şi a lăsa sentimentele pozitive să apară ca rezultat al unei vieţi virtuoase.
Ambele răspunsuri oferă o perspectivă asupra modului în care definim o viaţă bună. Acum, să trecem de la filosofie la ştiinţa contemporană, care răspunde la această întrebare dintr-un alt unghi, la fel de fascinant.
O privire în interiorul celulei noastre
În 2013, cercetătorii au analizat probe de sânge prelevate de la persoane a căror fericire se baza mai mult pe una sau alta dintre aceste două concepţii – hedonistă sau eudemonistă – şi au studiat care gene erau mai puternic exprimate în celulele lor imunitare.
La persoanele a căror fericire provenea în principal din plăcerea hedonică, cercetătorii au observat o activitate crescută a genelor care favorizează inflamaţia şi care sunt asociate cu bolile cardiace, cancerul şi îmbătrânirea. La cei a căror fericire provenea mai mult din sensul dat existenţei lor, au constatat contrariul: celulele lor imune prezentau o activitate mai redusă a genelor care favorizează inflamaţia şi o activitate crescută a celor implicate în apărarea antivirală.
De-a lungul anilor, cercetările au continuat să asocieze bunăstarea eudaimonică — fericirea care provine din sensul şi scopul vieţii — cu o activitate mai redusă a genelor inflamatorii. Asocierile erau cele mai puternice atunci când sensul provenea din legătura cu ceilalţi.
Totuşi, studiile ulterioare nu au susţinut în mod consecvent ideea că o abordare hedonistă a vieţii, centrată pe plăcere, este dăunătoare pentru sănătatea noastră. În plus, plăcerea epicuriană se referă în primul rând la moderaţie şi la o minte calmă, mai degrabă decât la o căutare neînfrânată a senzaţiilor plăcute.
Plăcerea cu moderaţie nu este otravă şi poate fi o cale către o viaţă bună. Dar plăcerea dobândită prin căutarea sensului pare să aducă ceva ce plăcerea, în sine, nu poate oferi.
Motivul tău de a trăi
O viaţă plină de sens este asociată cu o reducere a inflamaţiei, iar efectele sale sunt deosebit de evidente la nivelul creierului.
Cercetătorii au evaluat sentimentul de a avea un scop în viaţă cu ajutorul unor afirmaţii simple, precum: „Simt că viaţa mea are o direcţie” sau „Am lucruri pe care le aştept cu nerăbdare”. A avea un scop poate însemna pur şi simplu a avea motive pentru a te trezi a doua zi sau a urmări o vocaţie măreaţă.
O echipă de cercetători din Chicago a urmărit peste 900 de persoane în vârstă timp de până la şapte ani pentru a examina dacă sentimentul de a avea un scop în viaţă putea prezice apariţia ulterioară a bolii Alzheimer. Persoanele care aveau cel mai puternic sentiment că viaţa lor avea un scop aveau şanse de aproximativ două ori şi jumătate mai mari de a nu dezvolta boala decât cele la care acest sentiment era cel mai slab.
O tendinţă similară se observă în cercetările privind longevitatea şi sănătatea cardiovasculară.
Una dintre cele mai frapante descoperiri provine din conceptul japonez de Ikigai, care înseamnă „un motiv de a trăi” şi care seamănă foarte mult cu viziunea lui Aristotel asupra unei vieţi ghidate de un scop.
Cercetătorii au adresat unui grup de peste 43.000 de adulţi japonezi o întrebare simplă: „Aveţi ikigai (un motiv de a trăi) în viaţă?”
După şapte ani, persoanele care au răspuns negativ la întrebarea privind ikigai au avut o probabilitate cu aproximativ 50% mai mare de a deceda în acei şapte ani.
Intenţia virtuoasă contează
Pentru a beneficia cu adevărat de o viaţă ghidată de un scop, este totuşi necesar ca acesta să se bazeze pe o intenţie justă. Cercetătorii au urmărit persoane în vârstă care făceau voluntariat şi le-au întrebat de ce se dedicau acestei activităţi. Unele au răspuns că doreau să-i ajute pe ceilalţi. Alţii recunoşteau că o făceau în principal pentru ei înşişi: pentru a se simţi mai bine, pentru a întâlni oameni sau pur şi simplu pentru a ieşi din casă.
După patru ani, persoanele care făceau voluntariat cu scopul de a-i ajuta pe ceilalţi prezentau un risc mai scăzut de deces. Cele care o făceau în principal pentru ele însele nu au beneficiat de niciun avantaj din punct de vedere al sănătăţii.
Beneficiul nu provenea, aşadar, din activitatea în sine, ci din intenţia care o motiva. A avea un scop pare a fi deosebit de benefic atunci când este orientat spre exterior, spre ceva dincolo de tine însuţi — exact aşa cum spunea Aristotel.
Virtutile, acele calităţi care contribuie la o viaţă bună, se referă aproape toate la modul în care ne comportăm faţă de ceilalţi. Când faci bine cu sinceritate, de dragul binelui în sine, binele se întoarce la tine. Dacă o faci ca pe un mod de a te ajuta pe tine însuţi, efectul se estompează.
Între aceşti doi filosofi greci, ce concluzie putem trage din această discuţie?
Poate că un răspuns echilibrat ar fi: bucură-te de plăcerile adevărate ale vieţii, aşa cum a îndemnat Epicur, şi urmăreşte o viaţă plină de scop şi virtute, aşa cum a sfătuit Aristotel.
Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al The Epoch Times.
